Unde raman toate vorbele nespuse si toate gesturile nefacute? Le ingropi? Le tii ascunse poate, poate apare cineva dornic sa le primeasca?
Te indrepti in diferite directii, in speranta ca vei gasi pe cineva receptiv, dar nu. Lumea vrea altceva. Prea putin fata de ce vrei tu sa oferi.
Totul e pe repede-inainte, totul se rezuma la cateva lucruri minore. Si tu vrei mai mult, vrei sa dai totul din tine, vrei sa uiti de tine pentru celalalt.
Dar celalalt si-a construit un zid imprejur, nu poate primi, nu poate simti. Sau nu vrea, egal. Si atunci? Ce faci cu tine? Te bagi intr-o cochilie si-ti juri ca nu te mai intereseaza. Si ajungi sa zambesti automat si toata lumea sa zica ..ce bine-I merge!
Si numai tu stii cat esti de sfasiat inauntru. Poate doar in ochi ti se mai citeste strigatul de ajutor. Dar nu-l va vedea decat acela care va avea deschiderea sa primeasca ceea ce vede. Iar daca nu… te spargi in mii de bucatele, in mii de sentimente si mii de lacrimi pe care le inghiti in sec pe strada sau la serviciu.
Ai nod in gat, dar zambesti, pentru ca ..asa se cade. Si da, nimeni nu stie.
Speranta moare ultima. Si daca moare, poate ai scapat. Dar ce faci daca nu moare? Ce faci daca prin natura ta continui sa speri?
Cat poti indura indiferenta? Zici ca timpul cicatrizeaza orice? Timpul, cand speri, iti impietreste zambetul.
Ajungi sa fii de piatra si sa nu-ti mai pese. Te pierzi pe tine. Abia atunci, speranta a murit.
Dar e prea tarziu sa te salvezi.
