IMI PLACE NOAPTEA!

 Sunt singura cu mine insami, gandurile pot vorbi fara teama de a fi auzite de altcineva. Nu e nimeni langa mine ca sa le rastalmaceasca sensul, nu sunt nevoita sa suport priviri dezaprobatoare. Nu-mi incatuseaza nimeni trupul intr-o stransoare fara sansa de evadare si ma bucur in fiecare clipa de liniste...
Incet.. cuvintele se rostogolesc ,incep sa tastez fiecare cuvant sa nu se piarda din gand si sa rataceasca ... sant atatea emotii variate... Uneori, ele se inghesuie unele intr-altele, alcatuind un curcubeu de sentimente ce ma zapaceste.Si ma intreb : oare chiar sunt ale mele..? si mi se par a fi superficiale, deci.. ma grabesc sa dau pagina, si alta... sunt atat de multe! Plec cu gandul in cautarea celei potrivite pentru a dezvalui ceea ce este ascuns. Apoi, pierzandu-ma in detalii nesemnificative, imi scapa adevaratul sens, uit ce am vrut sa scriu... nimic nu mai pare a fi important.
Hmmmmm... tocmai mi-am dat seama ca n-am privit stelele cu cineva alaturi.. inlantuiti in tandretea unei imbratisari , fara a incerca sa imortalizam clipa, fara a ne spune nimic, doar sa stam imbratisati, asteptand sa cadem in vraja universului plin de mistere.. ce rau imi pare! Sunt clipe fascinante, ca acestea care se pierd si nu le mai regasesti niciodata!
Siiii...doar de maini este nevoie pentru a imbratisa? Eee...poti imbratisa si cu o privire, ori doar cu inima, daca o mai simti vie. Eu prefer, totusi, atingerea mainii, asa, pot sa simt bataile inimii celuilalt.. sa le numar, sa le compar.. cu ale mele. Sa nu se mai auda nimic altceva decat inima care isi striga iubirea. Astfel, pot avea impresia ca sunt una cu cel iubit. E o senzatie extraordinara, dar, nu-mi amintesc sa fi imbratisat asa, decat in visele mele. E posibil sa ma insel, caci mi-am impus sa uit anumite clipe, acum mult timp.
Oare... cand voi intelege totul asa cum a fost cu adevarat..? Sa pot sa trec mai departe, astfel, sa pot spune ca ...clipa trecuta nu mai are nici o putere asupra mea, nu ma va trage mereu inspre ea.. reprosandu-mi slabiciunile.
As vrea sa plec, purtandu-mi pasii pe strazi pustii. sa imbratisez in mine raceala vantului, sa ma ratacesc prin noianul de frunze muribunde.. nu vreau sa ma gaseasca nimeni. Nu am nimic sa-i arat, sa-i spun... caci, cu tristetea nu ma pot lauda, nu ar interesa pe nimeni, mai ales pe cei mai puternici decat mine care au reusit... sa uite cum e.