IUBITE...

Voiam sa te fac sa vezi lumea prin ochii mei. Niciodata nu am simtit teama sau neliniste la gandul zilei de maine, spre deosebire de tine care treceai prin sita mintii fiecare sentiment sau emotie. Voiam sa te schimb, sa te fac asemanator mie, poate fiindca te iubeam prea mult si suferinta ta imi era familiara. Ma durea în aceeasi masura ca si pe tine, poate ceva mai mult. Nu ințelegeam de ce nu poti vedea ce vedeam eu, frumusetea, extraordinarul, miracolul din fiecare clipa. Nu intelegeam de ce nu poti simti armonia, linistea, muzica fiecarei zile. Eu iti promiteam o zi maine speciala insa tu nu luai in calcul decat trecutul. Fiecare decizie de-a ta se baza pe radacinile unei erori trecute. Erai macinat de ele. Fiecare zi era doar o umbra a ceea ce putea fi. Voiam sa fac ceva maret, ceva stupid, ceva iesit din comun doar ca-ti zgudui lumea rece si devoratoare de suflete in care traiai. Dar nu stiam ce. Nu stiam cum. Intotdeauna ai fost o persoana dificil de inteles. In fiecare zi repetam aceleasi cuvinte ca o placa stricata si probabil iti paream o nebuna. Dar faceam asta doar fiindca te iubeam, doar fiindca doream sa impartasesc cu tine fericirea mea, multumirea sufleteasca. Era atat de usor sa te fac sa privesti cu ochii mei insa orgoliul tau era mai mare decat dorinta mea. Am renuntat in cele din urma. Iar tu te-ai lasat atras si mai mult in lumea ta nepamanteana. Probabil,in lumea aceea gaseai linistea de care aveai nevoie si pe care nu reuseai sa o gasesti in prezent, alaturi de mine. Am renuntat cu gandul ca nu sunt eu lumina ta, ca nu pot fi semnul de care ai nevoie ca sa te trezesti, dar asta nu ma impiedica sa ma intreb daca nu cumva trebuia să fortez lucrurile mai mult. Daca nu cumva trebuia sa fiu mai incapatanata, mai rigida, mai insistenta cu tine. Te iubeam atat de mult si nu voiam sa te las prada trecutului,inca acesta a fost mai puternic decat mine. In ziua in care am renuntat cerul a plans impreuna cu mine. Eram afara in ploaie, cu bagajele in jurul meu si cu ochii plini de lacrimi ridicati spre fereastra ta. Era momentul ideal sa-mi dai un semn. Orice. Il puteam intelege caci inima mea nu astepta decat o zvacnire a perdelei ca sa se poata intoarce fara sa se umilească. Dar perdeaua de la fereastra a ramas la fel de neclintita ca si pasii tai, ca si vocea ta. Si am plecat in cele din urma, cu toate sentimentele aruncate la inghesuiala in valiza, cu toate emotiile vraiste, cu indoieli si regrete. Ajunsesem sa vad lumea ta cu ochii tai, cu sufletul tau. In cele din urma ai reusit sa faci ceea ce nu eu nu am putut, sa-mi arati lumea in care traiesti. Mi-e frig. Mi-e teama. Si e atat de intuneric aici. Si ziua de maine pare atat de departe!